PixMe WeBLog

Articole ‘spaga in spital’

Se spune vei pretui mai mult viata atunci cand esti la un pas de moarte. Este adevarat!

Dezastrul din sistemul medical romanesc scoate insa la suprafata cealalta latura umana, una urata si aproape animalica. Lupta pentru supravietuire impulsionata de instincte ancestrale, avand insa o cauza materiala. Lipsa banilor se traduce prin lipsa de personal, de medicamente, de paturi in spitale si tot restul. Care sa fie oare cauza subfinantarii?

Am “vizitat” recent un Spital Judetean, sectia de Neurologie (aka Valea Plangerii). Locul in care odata intrat fie ai sansa sa mori fara dureri, fie ai ghinionul sa te recuperezi si sa traiesti in stadiul de leguma o bucata buna de timp. Aici ajung accidentele vasculare cerebrale de exemplu.

In paturi stau cate doi bolnavi, unii in stare critica, unii singuri, altii cu rude si sanse la o viata de cosmar. Nu mai au puterea sa spuna nimic, doar respira greu si sforaie din gat caci “omusorul” le este paralizat.

Prima intrebare pe care ti-o pune doctorul este daca ai bani pentru medicamente. In spital nu exista spirt de exemplu. Singura “masina” functionala de aspirat secretiile din gatul bolnavilor se gaseste la vreo 300 de kilometri distanta. Fara ea unii mor inecati, caci asistente nu mai exista – decat una pe tura la cateva sute de pacienti. Infirmierele au fost si ele concediate de mult.

Stam bine insa la personalul tesa, mult mai numeros decat cel medical. Unele voci imi soptesc, desi nu-mi vine sa cred, ca ar fi peste 5 angajati “non-medicali” pentru fiecare medic.

Oamenii mor. Pur si simplu, se intampla. Totul incepe cu o coma profunda care se termina prin exitus. Unii au lumanare, altii nu. Unii au rude si prieteni, altii nu. Lucrurile se petrec atat de simplu si natural. Multi au zambetul pe buze, probabil multumiti ca au reusit sa fenteze sistemul, figura altora nu mai exprima nimic de mult.

Dar viata e o tragedie pentru cei care simt si o comedie pentru cei care gandesc. Afara zvonul eliberarii unui pat (vorba vine caci in patul mortului mai era unul… aproape viu), se intinde repede. Oamenii se cearta cine sa urmeze in salon, cel care a stat langa mort spune ca nu mai vrea inca unul. Abia articuleaza doua cuvinte, dar instinctul de autoaparare il domina: “Sa mai ia si altii un pacient cu ei in pat, ca eu nu mai pot”.

Si are dreptate, nu mai poate. Dar nu-si aduce aminte cat a avut de asteptat afara, si ca la un moment dat cineva a avut bunavointa sa-l accepte in acel pat. Numai ca, probabil, acel cineva e acum mort.

Exista totusi si vesti “bune”. Prefectul a avut amabilitatea sa-si aprobe (da! lui insusi) desciderea a 3 farmacii langa spital. Doua dintre ele chiar in curte. De acolo se pot cumpara cele mai bune medicamente la cele mai mari preturi. Nimeni nu pleaca nemultumit… macar nimeni din cei cu bani. De altfel, ar fi o veste proasta pentru businessul farmaciilor daca spitatele ar incepe sa functioneze si sa aiba medicamente. Dar pentru asta s-a inventat Institutia Prefectului! Pentru protejarea intreprinzatorilor.

E o mizerie teribila, o limita a degradarii umane peste care nu se poate trece. Valea Plangerii scoate la suprafata mizeria din noi, intr-un fel in care numai moartea poate s-o faca. E un loc in care convietuiesc disperarea si speranta, credinta si pacatul, curajul si lasitatea… cu prostia si lacomia.

In afara saloanelor rudele plang ascultandu-l pe medic. Inauntru stapaneste o atmosfera de veselie cinica, sarcastica, caci bolnavii nu trebuie sa afle ce li se intampla si mor zambind. Dar poate e mai bine asa!

Exista o limita a “umanitatii” pe care uneori o depasim fara remuscari. Zilele trecute imi vizitam un unchi internat la spitalul Bagtazar Arseni pentru o operatie la genunchi. Acolo doctorii au fiecare pretul lui si se targuiesc precum tarabagii fara nici o jena. Asta n-ar fi o problema prea mare, e oarecum indecent sa tii oameni cu zeci de ani de studii universitare pe salarii de mizerie. In atare conditii e greu sa iti imaginezi ca ei n-ar fi tentati sa bage mana in buzunarul pacientului pentru a-si completa veniturile.

Si totusi pana unde poate merge putreziciunea sistemului? Unde gasesti acel punct in care spui “gata!, mai departe nu ma bag!”.

Eu cred acea limita este viata omului. Adica, atunci cand viata unei persoane este pusa sub semnul indoielii ea trebuie ajutata cu orice pret. Si totusi unii doctori nu inteleg acest lucru!

Langa unchi’meo venise un tanar, la vreo 30 si ceva de ani, care suferise un accident de masina. Avea dureri foarte mari pentru ca mana stanga ii era zdrobita. Era plin de sange si din pacate pentru el era constient. Daduse cateva telefoane rudelor, dar fiind din provincie nimeni n-a putut ajunge la timp cu banii. N-au putut ajunge la timp pentru a-i salva viata!

Tanarul a murit la mai mult de doua zile dupa internare, timp in care n-a fost bagat in seama de nici o asistenta. Rudele lui au avut nevoie de o zi si jumatate pentru a strange spaga de 20-30 de milioane pentru doctori. A fost operat in dimineata celei de-a doua zile dar era deja prea tarziu. Decesul a fost constatat in jurul pranzului, atunci cand am ajuns eu la spital si am trecut terifiat pe langa mama tanarului decedat care urla in zadar dupa doctor.

Fusese vecin de pat cu unchiul meu, iar in noaptea de dinainte reusisera sa manance cate ceva impreuna.