PixMe WeBLog

Articole ‘poezii’

Mihai Eminescu: Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăt a muri vrodată;
Pururi tînăr, înfăsurat în manta-mi,
Ochii mei năltam visători la steaua
Singurătătii.

Cînd deodată tu răsărisi în cale-mi,
Suferintă tu, dureros de dulce…
Pîn-în fund băui voluptatea mortii
Ne’ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sîn, nepăsare tristă;
Ca să pot muri linistit, pe mine
Mie redă-mă!

Ode (In Ancient Meter)

I never thought I would ever learn to die;*
Forever young, wrapped in my mantle,
I rose my dreaming eyes to the star
Of solitude.

When suddenly you rose across my way -
Suffering, you, so painfully sweet;
To the bottom I drank the voluptuousness
Of the ruthless Death.

Wretched I burn alive tormented like Nessus,
Or like Hercules by his own harness poisoned –
My fire can’t be quenched by all the waters
Of the seas.

By my own dream consumed, I’m whining…
On my own pyre I’m melting in flames;
Can I ever brightly revive from it
Like the Phoenix?

Let all the disturbing eyes, from my path now vanish,
To my bosom return, sad coldness;**
So I can die in peace, to myself give back
The me.

*it’s more like ‘understand the death itself’ than simply ‘how to’ die.
**maybe indifference, more like ‘the emotion of not caring about something’ rather than ‘the absence of emotions’.

Nichita Stanescu – Acelaşi gând

Fereşte-te să ai dreptate
Când eşti îndrăgostit!
Mai bine să ai umbră,
mai bine să ai rază,
mai bine să ai lacrimă,
mai bine să ai orice altceva!
Un om îndrăgostit când are dreptate
E un om singur,
Numai tristeţea are dreptate.
Tu, mai bine să ai bolovani,
mai bine să ai vulturi,
mai bine să ai albul zăpezii!

Deşert – de Bogdan Nicolăescu

Pe când miresmele de nectar te vor fi oprit din ameţeală,
Strigai în deşert fără să nelinişteşti nici o apă.

Dar valurile de nisip
Nu s-au oprit ignorându-te,
Ci cu sârg te-au adus în mijlocul pustiului -
Făcând din tine un pilon pe care acum
- nu se mai clatină.

Căci nici o ameţeală nu-i destul de îmbătătoare,
Şi nici un vânt misterios nu mai trezeşte fantomele,
Ci doar o privire întoarsă peste umăr
Spre un loc în care ai ajuns fără să treci
- pe niciunde.

Vasile Voiculescu
Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară

* CLVII

Te miri că nu scot gheara să-mi sfâşii bârfitorii?
Unde-ai văzut tu leul vânând gândaci sau poame?
Poetul sare lacom asupra-naltei glorii,
Cu-mbătătoarea-i carne s-aline sacra foame.
Şi eu am alergat-o-n pustiul lumii voastre
Şi m-am bătut cu tigrii şi şerpii pentru ea.
Am fugărit-o până-n capcane şi dezastre,
Dar când s-o prind, în cale-mi ieşişi tu, scumpa mea!
Tu m-ai vânat cu ochii, oţele zâmbitoare,
Şi lesnicioasă pradă-ţi cad astăzi la genunchi;
Hai, inima sfâşie-mi, mi-o faci nemuritoare,
Şi dulcea ta cruzime pătrunză-mă-n rărunchi:

Căci stihurilor mele le dau alte destine,
Cu nobilul lor sânge de-a te hrăni pe tine.

Pământ – de Bogdan Nicolaescu

O adormire dulce m-a ucis cândva
Ieşind pe ochi ca sângele-nghegat plin de puroi,
Când carnea-mi putrezită se prelingea pe os
Şi-n loc de om ei mă numeau strigoi.

Din creier viermii mi-au facut un gaz;
Prin burtă mi-aruncă organele-n afară…
Într-o explozie cu miros fetid, de ars,
Cum trupul meu se chinuieşte să dispară.

Şi nu aud nimic, decât un urlet.
Nu simt nimic, decât o apăsare,
Cum pielea s-a făcut vâscoasă
Şi dezlipindu-se de trup mă doare.

Din sânge viaţa mea stă să se scurgă,
Prin gaura din gât susură lin,
Din limbă viermii n-au lăsat nimica
Şi-n gura mea a răsărit un crin.

Arzând în gheaţa ce mă strânge-
În bezna-adancă de mormânt,
Fără să pot mişca, sau să răsuflu…
Am înţeles, în fine, cine sunt.