PixMe WeBLog

Articole ‘despre spitale’

Se spune vei pretui mai mult viata atunci cand esti la un pas de moarte. Este adevarat!

Dezastrul din sistemul medical romanesc scoate insa la suprafata cealalta latura umana, una urata si aproape animalica. Lupta pentru supravietuire impulsionata de instincte ancestrale, avand insa o cauza materiala. Lipsa banilor se traduce prin lipsa de personal, de medicamente, de paturi in spitale si tot restul. Care sa fie oare cauza subfinantarii?

Am “vizitat” recent un Spital Judetean, sectia de Neurologie (aka Valea Plangerii). Locul in care odata intrat fie ai sansa sa mori fara dureri, fie ai ghinionul sa te recuperezi si sa traiesti in stadiul de leguma o bucata buna de timp. Aici ajung accidentele vasculare cerebrale de exemplu.

In paturi stau cate doi bolnavi, unii in stare critica, unii singuri, altii cu rude si sanse la o viata de cosmar. Nu mai au puterea sa spuna nimic, doar respira greu si sforaie din gat caci “omusorul” le este paralizat.

Prima intrebare pe care ti-o pune doctorul este daca ai bani pentru medicamente. In spital nu exista spirt de exemplu. Singura “masina” functionala de aspirat secretiile din gatul bolnavilor se gaseste la vreo 300 de kilometri distanta. Fara ea unii mor inecati, caci asistente nu mai exista – decat una pe tura la cateva sute de pacienti. Infirmierele au fost si ele concediate de mult.

Stam bine insa la personalul tesa, mult mai numeros decat cel medical. Unele voci imi soptesc, desi nu-mi vine sa cred, ca ar fi peste 5 angajati “non-medicali” pentru fiecare medic.

Oamenii mor. Pur si simplu, se intampla. Totul incepe cu o coma profunda care se termina prin exitus. Unii au lumanare, altii nu. Unii au rude si prieteni, altii nu. Lucrurile se petrec atat de simplu si natural. Multi au zambetul pe buze, probabil multumiti ca au reusit sa fenteze sistemul, figura altora nu mai exprima nimic de mult.

Dar viata e o tragedie pentru cei care simt si o comedie pentru cei care gandesc. Afara zvonul eliberarii unui pat (vorba vine caci in patul mortului mai era unul… aproape viu), se intinde repede. Oamenii se cearta cine sa urmeze in salon, cel care a stat langa mort spune ca nu mai vrea inca unul. Abia articuleaza doua cuvinte, dar instinctul de autoaparare il domina: “Sa mai ia si altii un pacient cu ei in pat, ca eu nu mai pot”.

Si are dreptate, nu mai poate. Dar nu-si aduce aminte cat a avut de asteptat afara, si ca la un moment dat cineva a avut bunavointa sa-l accepte in acel pat. Numai ca, probabil, acel cineva e acum mort.

Exista totusi si vesti “bune”. Prefectul a avut amabilitatea sa-si aprobe (da! lui insusi) desciderea a 3 farmacii langa spital. Doua dintre ele chiar in curte. De acolo se pot cumpara cele mai bune medicamente la cele mai mari preturi. Nimeni nu pleaca nemultumit… macar nimeni din cei cu bani. De altfel, ar fi o veste proasta pentru businessul farmaciilor daca spitatele ar incepe sa functioneze si sa aiba medicamente. Dar pentru asta s-a inventat Institutia Prefectului! Pentru protejarea intreprinzatorilor.

E o mizerie teribila, o limita a degradarii umane peste care nu se poate trece. Valea Plangerii scoate la suprafata mizeria din noi, intr-un fel in care numai moartea poate s-o faca. E un loc in care convietuiesc disperarea si speranta, credinta si pacatul, curajul si lasitatea… cu prostia si lacomia.

In afara saloanelor rudele plang ascultandu-l pe medic. Inauntru stapaneste o atmosfera de veselie cinica, sarcastica, caci bolnavii nu trebuie sa afle ce li se intampla si mor zambind. Dar poate e mai bine asa!

Sa analizam putin cazul Maternitatii Gilesti unde sistemul sanitar romanesc a urat “Bun Venit!” pe lume unor copii cu… un incediu. Spunandu-le in acelasi timp si adio.

Ei bine, imbecilii de pe la televiziuni au si inceput sa dea vina pe asistenta care, vai!, “sarbatorea o sarbatoare” in compania colegelor, pe cand copiii se prajeau la 200 de grade… Celsius.

Intrebarile fundamentale pe care ar trebui sa ni le punem in asemnea situatii sunt cu totul altele daca plecam de la premisa ca asemenea accidente n-ar trebui sa se repete. Altfel vom gasi tapi ispasitori, in general fiinte slabe si fara aparare, care sa primeasca glontul fara sa poata face ceva.

In primul rand ar trebui intrebat managerul spitalului de ce nu existau detectoare de fum in incaperea respectiva. Sunt foarte ieftine! Tot el ar trebui intrebat daca avea vreo garantie de la firma producatoare a aparaturii in ce priveste buna functionare a acesteia. La fel si cu instalatiile electrice, gaz etc. Iar in cazul in care avea aceste garantii ar trebui intrebate firmele respective de ce au luat foc, iar daca nu avea garantii responsabilitatea este a lui.

Tot managementul spitalului ar trebui intrebat daca incubatoarele aveau distanta regulamentara intre ele (am inteles din declaratiile procurorului ca nu era cazul).

Ministerul si Primaria ar trebui intrebate de ce nu existau 2 asistente pe postul respectiv astfel incat sa se asigure ca, in cazul in care una merge la wc si se produce o explozie, sau uneia i se face rau, sau altceva, tot va exista un cadru medical in incapere. Tot Primaria ar trebui intrebata de ce nu exista aparatura moderna… sau mai bine cand a fost modernizat spitalul ultima data.

Ministrul ar trebui intrebat de ce personalul medical nu are un grad de instruire mai ridicat. Stie personalul medical sa reactioneze la incedii? Li s-a tinut vreun curs? De ce sistemul medical nu este atractiv pentru persoanele competente, dedicate, devotate muncii lor si motivate in a o face? Ma simt nevoit sa reiterez proverbul american care spune ca atunci cand platesti cu nuci vei angaja numai maimute. Si nu mi-o spuneti p-aia cu spaga pentru ca stiu prea bine ce spaga ia o asistenta. Din 30 de milioane cat m-a costat operatia de deviatie de sept maxim 500 de mii au mers la asistente.

De ce o garda de medic tine uneori peste 30 de ore? Mai poate da randament un medic dupa ce a vazut 400 de pacienti fara sa doarma o zi jumate? De ce nu erau gradieni pe coridor? De ce in spitalele romanesti exista mai mult personal tesa decat personal medical? De ce are presa voie sa vorbeasca despre un caz pe rol?

Media are o reactie de-a dreptul criminala in ce priveste speta Maternitatii Giulesti. Una emotionala prin care da verdictul: Vinovat! unei asistente care, e drept, a gresit. Dar cati dintre voi ati fost concentrati pe munca 100% din timp? Cati dintre voi si-au respectat obligatiile de serviciu in totalitate, fara scapari si fara greseli? A gasi un tap ispasitor in povestea asta nu poate fi atat de prostesc drept pentru care, in fata evidentei, trebuie sa cred mai degraba ca e vorba de marsavie.

Si cand ma uitam la Chiriac pe Realitatea, nimeni altul decat deontologul care santaja seful de la ANAF cu niste inregistrari pe care le facuse el si Rosca – Stanescu, cerandu-i cine stie ce avantaje materiale, si care povestea pe caseta cum da el la buci unor pipite (ma rog, el folosea cuvinte si mai vulgare), numind-o pe asistenta criminala si nenorocita doar pentru a ridica audienta “showului” ce urama sa inceapa…

Dragi prieteni trebuie sa vedem putin mai departe decat atat. Trebuie sa trecem peste reactia compulsiva, normala in situatia data, a parintelui a carui minte refuza sa inteleaga atrocitatea sistemului si cauta vinovati bine definiti. Pentru ca vinovatii adevarati sunt marii pesti, nu asistentele, nu medicii si in general nu soldatii. Soldatii nu poarta vina pentru esecul sistemului, oricat de cinic ar parea, daca vrem ca asemenea drame sa nu se mai repete va trebui sa schimbam sistemul si nu sa gasim tapi ispasitori.

Exista o limita a “umanitatii” pe care uneori o depasim fara remuscari. Zilele trecute imi vizitam un unchi internat la spitalul Bagtazar Arseni pentru o operatie la genunchi. Acolo doctorii au fiecare pretul lui si se targuiesc precum tarabagii fara nici o jena. Asta n-ar fi o problema prea mare, e oarecum indecent sa tii oameni cu zeci de ani de studii universitare pe salarii de mizerie. In atare conditii e greu sa iti imaginezi ca ei n-ar fi tentati sa bage mana in buzunarul pacientului pentru a-si completa veniturile.

Si totusi pana unde poate merge putreziciunea sistemului? Unde gasesti acel punct in care spui “gata!, mai departe nu ma bag!”.

Eu cred acea limita este viata omului. Adica, atunci cand viata unei persoane este pusa sub semnul indoielii ea trebuie ajutata cu orice pret. Si totusi unii doctori nu inteleg acest lucru!

Langa unchi’meo venise un tanar, la vreo 30 si ceva de ani, care suferise un accident de masina. Avea dureri foarte mari pentru ca mana stanga ii era zdrobita. Era plin de sange si din pacate pentru el era constient. Daduse cateva telefoane rudelor, dar fiind din provincie nimeni n-a putut ajunge la timp cu banii. N-au putut ajunge la timp pentru a-i salva viata!

Tanarul a murit la mai mult de doua zile dupa internare, timp in care n-a fost bagat in seama de nici o asistenta. Rudele lui au avut nevoie de o zi si jumatate pentru a strange spaga de 20-30 de milioane pentru doctori. A fost operat in dimineata celei de-a doua zile dar era deja prea tarziu. Decesul a fost constatat in jurul pranzului, atunci cand am ajuns eu la spital si am trecut terifiat pe langa mama tanarului decedat care urla in zadar dupa doctor.

Fusese vecin de pat cu unchiul meu, iar in noaptea de dinainte reusisera sa manance cate ceva impreuna.