PixMe WeBLog

Obisnuiam sa scriu chestii in tinerete (adica pe la 20 de ani)… e adevarat. Am crezut ca sunt prostii si am incuiat fisierele in sertarele uitarii. Dar recitindu-le mi-am dat seama ca eram mai destept decat acum ) .

Sa vedem:

Multe dintre lucrurile pe care nu le credeam realizabile se întâmplă uneori atât de firesc încât îmi aduc aminte cu un oarecare simt al umorului de vremurile în care nu speram că aşa ceva este posibil. Şi asta mă face câteodată să cred că mai există o şansă, deşi în adâncul sufletului meu ştiu prea bine că ar fi prea frumos, iar lucrurile prea frumoase nu se petrec decât rare ori. De aceea, în cel mai fericit caz, vom lua viaţa în zeflemea iar hazul de necaz devine singura soluţie amiabilă. Totuşi, cei care cred în forţa destinului vor nădăjdui că linia pe care se va aşterne propria lor viaţă va căuta mereu înainte. Care-i calea? Fiecare şi-o cunoaşte prea bine. Unii sar în cap de câte ori vor să uite amarul realităţii, alţii o ucid în tristeţea ce acoperă interiorul, goliciunea şi substratul inexistent al simplei existenţe, iar alţii îşi îneacă amarul înecându-se şi ei la rândul lor în el. Intrigant este că, prin firea sa oarecum ciudată, omul cunoaşte numai atât cât i se pare că „e rău” şi totdeauna e rău doar pentru că putea să fie aşa cum… de fapt nu ar fi putut să fie. Vom observa astfel, uitându-ne in jurul nostru, anumite trăsături ce definesc prin efect fiecare personalitate în parte. Dar dacă, încercând un experiment oarecum inutil dar cu însemnătate mai mult sau mai puţin personală, vom aprinde o ţigară stând ostentativ pe marginea unui trotuar, vom observa teatrul lumii. Concluzia va fi însă alta… ”lucrurile banale sunt de fapt… esenţa”. De ce? Pentru că fiecare dintre noi e un om banal prin însăşi originalitatea sa. Drama fiecăruia îşi păstrează frumuseţea pentru că este dramă şi va rămâne pentru veşnicie… tristă. De aici totul rămâne de înţeles. Fugim de noi, fugim unul de celalalt, ne trăim viaţa într-o continuă şi neobosită alergare înţelegând fiecare în felul lui, prin secret, forţa lucrurilor ce ne înconjoară sau se petrec atât de repede încât nu le mai putem observa şi deci concepându-ne o întreagă filozofie a vieţii pornind de la un lucru în cele mai multe cazuri… banal. Viaţa însă, aproape în orice privinţă, rămâne suverană peste noi şi ne joacă atâtea feste încât, pe bună dreptate, de multe ori avem de ce să fim trişti.
Lucrurile cele mai importante le rostim mai mereu având un… ”backup“, după cum bine spune englezul, şi atunci cum să poţi să spui măcar, că nu avem nimic de ascuns? Avem totul de ascuns, dar asta se reduce până la urmă tot la marele nimic adică acela ce cuprinde in interiorul trupului său atât de necuprinzător… totul. În asemenea momente cel mai mult mă fascinează acel surâs. E vorba de acel surâs amar, dar care totuşi există şi care în cele din urmă dă un sens însăşi existenţei. Abia atunci poţi striga cu mâna pe inimă: “da! Viaţa a fost crudă cu mine, dar eu… totuşi, am surâs!”.

Nu exista articole pe aceeasi tema