PixMe WeBLog

Sherlock Holmes: A Game of Shadows este un film plictisitor, cu actiune alambicata pe care daca nu esti foarte atent o pierzi la un moment dat. Se vrea funny dar e funny in prea putine locuri.

Pe IMDB are o nota imensa, de-a dreptul psihedelica pentru cat e de prost… un film din care nu ramai cu nimic, ba te mai si plictiseste pe deasupra cu viziunile mareului autor.

Neconvingator, slab, prea putin haios, fara substanta ori intriga, Sherlock Holmes 2 merita vazut doar daca nu ai altceva de ales. Daca ai de pierdut vreo 2 ore din viata ta si nu stii cum. Altfel nici nu face banii…

Pe 14 Ianuarie 2012 cateva sute de cimpalaci au incercat sa ocupe Piata Universitatii din Bucuresti, demonstrand impotriva demiterii lui Arafat. La ora desfasurarii meetingului eu nu gaseam un loc de parcare in Mall.

Manifestatia era ilegala, blocarea bulevardelor adiacente zonei Univesitatii fiind in afara legii. Desi ei ar fi vrut, n-au fost destui incat sa umple rondul… totusi, daca treceai p-acolo cu masina si luai vreo 2-3 rataciti pe capota, nu prea avea cum sa te acuze nimeni.

Indemnul nostru catre toti “muncitorii” din USL este acela de a nu mai lua cu asalt Mall-urile, mai ales AFI Cotroceni pe unde cu gratie salasluiesc, ci sa mearga la proteste in strada. Sau sa faca ceva gen AFI versus Basescu, pentru ca s-ar strange de 14 ori mai multi, dar sa anunte dinainte, ca sa schimb si eu Mallul.

Televiziunile n-au prezentat nici macar o imagine de ansamblu (panoramica) a adunarii, probabil pentru ca le era rusine de “multimea multimii”… si de faptul ca facusera dintr-un rahat – bici. Mai tarziu Antonescu si-a dat cu firma-n cap la teveu’, care firma nici macar nu stralucea prea imbietor, declarandu-se solidar cu ciumpalacii. Nu de alta dar cica voiau sa-l puna Sef.

De altfel nici nu stim prea bine ce voiau multimile adunate cu un scop nobil, stim doar ce ne-au spus iRealitatile si Voiculescu ca (cacofonie acceptata) ar fi spus ciumpalacii. Un privitor impartial si obiectiv intelege imediat ca nici ei nu prea stiu ce vor…

Si acum sa clarificam, azi 15 Ianuarie 2012 am trecut prin Piata Universitatii ca sa pozez demonstratia. Spre ‘uimirea’ mea insa asteptarile pe care mi le-am facut punand putin boticul la vanturile lui Voiculescu, au fost temeinic zdruncinate… N-am gasit decat asta…

In concluzie, aripelul spatial Antonescu si-a confirmat inca o data, daca mai era nevoie, statutul de “lider de carton”, copilul indaratnic Ponta si-a aratat si el partile rusinoase ale corpului, alea pe care nu bate niciodata soalere. Macar daca ar fi facut-o la propriu poate ar fi fost ceva mai interesant. Altfel… protestati, protestati, nu va aberati! Dar sa protestati… Bineeeeee!

The Elephant man intra cu lejeritate in galeria filmelor mari, fundamentale nu numai pentru cinematografie ci si pentru intregul fenomen numit arta.

Realizarea mi se pare de-a dreptul fabuloasa, pe stilul filmelor foarte vechi, alb-negru, firul epic tratat marginal, accentul cazand mai mult pe scene statice, uneori cu incarcatura dramatica si emotionala deosebita. Situatiile in care se gaseste personajul principal dar si experientele sale pot fi regasite in viata fiecarui om, de aceea cred ca multi privitori se vor identifica intr-un fel sau altul cu acesta, ori cu experientele prin care trece.

Lectia pe care ne-o serveste in mod aproape violent psihic, dar pasiv, este una despre acceptare, condescendenta, dragoste, intelegere, empatie, animalitate si umanitate, inocenta, pamantean si divin, umilinta si curaj. Te intrebi, de multe ori cine e Omul in filmul asta, care dintre personaje are un comportament Uman si care nu. Asta este de fapt adevarata lectie.

Convingator pe o actiune liniara aproape, lucru foarte greu de realizat, plin de semnificatii si scene din care se pot invata multe, c-o realizare deosebita si actori mari, The Elephant Man nu este doar un film pe care-l recomand cu toata increderea, ci unul care cu siguranta poate intra in orice constiinta umana. Este unul dintre filmele mari!

Pentru mine dezvoltarea personala este o modalitate prin care sa te pui in acord cu tine insuti. Nu stiu daca Buddha in calea spre eliminarea suferintei a pus-o in chiar felul asta, stiu ca era foarte practic insa. Si cu siguranta dezvoltarea personala nu inseamna magie neagra, energii metafizice, para-normale ori transcedentale.

In psihologie exista multe tehnici care ar parea ridicole oamenilor de rand ca noi. Tehnici prin care poti ajunge la un anumit nivel de transa ori constiinta. Desi inteleg hipnoza de exemplu, eu unul nu-i vad scopul. Pana la urma nu la nivel subconstient sau inconstient vrem sa ne rezolvam problemele, ci mai degraba la un nivel constient. Sunt sigur ca exista o explicatie si pentru asta, la fel cum sunt sigur si de faptul ca exista o explicatie pentru orice, atata timp cat vrei sa crezi.

Pentru mine dezvoltare personala nu inseamna sa-mi raspund la intrebari de genul: cum imi pot mari productivitatea folosind tehnici amuzante? Cum ma poate ajuta autosugestia sa-mi ating obiectivele? La ce ma ajuta managementul timpului? Este munca intensa una din cheile succesului si asa mai departe. Ba mai sunt unii care o dau pe transa si meditatie… dar nu se opresc aici. Ajung la aura si campul energetic, datul in bobi si cititul in stele, lucruri cu care nu ma simt deloc in acord.

Cum sa devin mai putin impulsiv? Asta e una dintre multe intrebari valide in ce priveste dezvoltarea personala. Poate nici nu va vine sa credeti dar exista exercitii practive, une funny, pe care le poti face pentru a te pune in acord cu ceea ce crezi ca e bine.

Cum fac sa-mi imbunatatesc atentia, sa gandesc inainte sa raspund, sa ma detasez de lucruri, sa le iau ca atare atunci cand trebuie, sa ma bazez mai mult pe intuitie, sa-mi dezvolt intuitia, sa nu mai incerc sa controlez lururile tot timpul, sa ajung la o stare de curiozitate, sa ma implic atunci cand trebuie, sa preiau initiativa sau s-o las altora, sa accept infrangeri sa stiu sa castig, sa inteleg oameni, sa privesc diferite probleme din mai multe perspective, sa accept opinii diferite, sa nu intru in conflicte ori in contradictii inutile, sa fiu mai curajos, sa nu ma sperie lucruri care nu sunt de speriat, sa ma sperie lucruri care sunt de speriat si asa mai departe. Astea sunt intrebari valide din punctul meu de vedere.

Multi dintre noi traim cu traume care ne produc o structura de gandire gresita. Sau mai degraba o perspectiva gresita asupra unor aspecte ale vietii. Astfel de structuri produc evenimente care ni se repeta ciclic si care ne aduc suferinte. De altfel tind sa cred ca nu suntem nimic mai mult decat o multime de traume, unele nerezolvate, care ne definesc in mod unic pe fiecare in parte. Pe unele le rezolvam, devenind persoane mai comune, poate mai bune, pe altele nu. In oricare dintre cele doua cazuri traumele produc schimbari in vietile noastre, redefinindu-ne si transformandu-ne in noi persoane unice.

Dezvoltarea personala inseamna pentru mine o modalitate de a te pune in acord cu tine insuti in prima faza, dupa care, in a doua faza, de a te pune in acord cu societatea in care traiesti. Sunt multe persoane echilibrate, fara dezacorduri ori stari anxioase, care sunt percepute in diferite moduri negaive de cercurile in care se rotesc. Desi fata de sine insele nu au reprosuri, au probleme de tip social. Aceasta este o problema pe care ti-o poti rezolva prin dezvoltare personala, in pasul doi.

La ce e buna dezvoltarea personala?… Pai… lucrurile se intampla oricum… Felul in care le percepem depinde numai de noi.

E un film funny. E foarte vechi, pe IMDB zice ’76 dar pe torrente il gasiti cu ani diferiti… gen ’68 ori ’69. Desi in folclor a ramas ca fiind unul dintre filmele fundamentale… eu il consider doar funny.

Sa ma explic: intriga e foarte interesanta, dar trebuie inteleasa. Desfasurarea actiunii e cumva neasteptata si asta il face un film bun, poate chiar excelent. Avem replici care au ramas in mintea iubitorilor de filme, gen: ” you talking to me? Well, do you? Punk?”…

Il avem pe De Niro haios de tanar si punker, o avem pe Jodie Foster practic la pubertate si o super-bucatica in persoana lui Cybill Shepherd, tanara si subtirica. Scenariul e interesat iar realizarea buna, specifica anilor aceia.

Cu toate astea indraznesc sa spun ca povestea ar fi meritat un final nefericit! De altfel happy endingul il transforma intr-un film amuzant mai degraba… inocent sau copilaros, numiti-l cum vreti.

Taxi Driver este un film bun, interesant, care iti pune niste intrebari, convingator si sugestiv caruia ii lipseste totusi… maturitatea. Din acest motiv, desi il recomand cu incredere, eu nu-l pun in galeria filmelor mari.